„Prietenii mei dintre cei morți” 

Martin Luther a spus că unii dintre cei mai buni prieteni ai lui erau dintre cei morți. 
La prima vedere, afirmația pare ciudată.
Cum pot oamenii care au murit să fie prietenii noștri? Cum ne mai pot ei vorbi, învăța sau sfătui?
Răspunsul este simplu: prin cărțile pe care ni le-au lăsat.

Ionel Truța spune foarte frumos că „a citi înseamnă a fi elevul a sute sau chiar mii de profesori deodată”. 
Când citim, putem sta la aceeași masă cu oameni din generații, culturi și contexte diferite. Îl putem asculta pe unul, apoi putem deschide cartea altuia. Putem compara ideile lor, putem verifica ceea ce spun prin Scriptură și putem păstra ceea ce este bun și folositor.
Într-o școală obișnuită, ai un profesor și mai mulți elevi. Cartea schimbă perspectiva: un singur elev poate avea sute de profesori. Iar biblioteca devine, într-un anumit sens, o universitate la îndemâna oricui dorește să învețe.

M-am gândit de multe ori la această idee. În biblioteca mea sunt oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată. Unii au murit cu sute de ani înainte să mă nasc. Și totuși, prin cărțile lor, am stat ore întregi de vorbă cu ei.
Nu le-am strâns mâna, dar le-am citit gândurile. Nu le-am auzit vocea, dar le-am ascultat învățătura. Nu am stat cu ei la aceeași masă, dar am stat cu ei în paginile cărților lor.

Am stat de vorbă cu Spurgeon.
Am stat de vorbă cu Bunyan.
Am stat de vorbă cu Sproul.
Am stat de vorbă cu MacArthur.
Am stat de vorbă cu Martyn Lloyd-Jones.
Și cu mulți alții.

Și dacă astăzi pot să spun că am înțeles câte ceva din Scriptură, dacă astăzi pot sluji Biserica într-un anumit fel și dacă Dumnezeu a folosit puțin din ceea ce am învățat spre folosul altora, o parte importantă din toate acestea se datorează și zecilor și sutelor de ore petrecute cu cărți în față.

Există și contexte bisericești în care citirea cărților creștine nu este privită cu prea multă încredere. Uneori apare chiar suspiciunea că, dacă un credincios citește prea mult, înseamnă că începe să se îndepărteze de Biblie. Cartea poate fi privită ca un posibil înlocuitor al Scripturii, iar interesul pentru teologie, istoria Bisericii sau literatura creștină poate fi văzut cu o anumită rezervă.
Într-un astfel de context, se poate ajunge ușor la o concluzie greșită: dacă avem Biblia, atunci nu mai avem nevoie de cărți.

Dar cred că aici trebuie făcută o distincție foarte importantă.
Nicio carte creștină nu poate lua locul Scripturii. Niciun autor, oricât de bun ar fi, nu are autoritatea pe care o are Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia este norma după care trebuie să judecăm tot ceea ce citim. Nu citim cărțile pentru a găsi o autoritate mai mare decât Scriptura și nici pentru a înlocui studiul personal al Bibliei.
Dar faptul că Scriptura este suficientă nu înseamnă că Dumnezeu nu poate folosi și slujirea altor oameni pentru a ne ajuta să o înțelegem mai bine.

Dumnezeu ne-a dat în Biserică învățători. Ne-a dat oameni care predică, explică, cercetează, scriu și transmit mai departe ceea ce au învățat. Dacă acceptăm că Dumnezeu poate folosi un predicator care stă înaintea noastră și ne explică un text biblic, de ce am considera că nu poate folosi și un om care a pus în scris ceea ce a învățat din Scriptură?
Cartea nu trebuie să ne îndepărteze de Biblie. O carte bună ar trebui să ne trimită înapoi la Biblie.

Citesc un comentariu biblic nu pentru a înlocui textul Scripturii, ci pentru a vedea cum a înțeles un om acel text. Citesc o carte despre sfințenie nu pentru a afla o nouă autoritate în locul Bibliei, ci pentru a fi provocat să mă gândesc mai profund la ceea ce Scriptura spune despre sfințire. Citesc teologie nu pentru a mă hrăni cu ideile unui om, ci pentru a-mi lărgi înțelegerea și pentru a putea cerceta mai atent ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea, cred că trebuie să ne ferim de două extreme. Pe de o parte, există pericolul de a transforma cărțile și autorii preferați în aproape niște autorități absolute. Pe de altă parte, există pericolul de a privi orice carte creștină cu suspiciune, ca și cum simplul fapt că o citim ne-ar îndepărta de Scriptură.
Calea sănătoasă este între cele două: citim mult, citim atent, citim cu discernământ și verificăm totul în lumina Scripturii.

Iar dacă o carte bună ne face să deschidem Biblia mai des, să punem întrebări mai bune, să înțelegem mai profund un text, să vedem mai clar frumusețea lui Hristos și să dorim să trăim mai sfânt, atunci cartea și-a îndeplinit foarte bine rolul.

Poate că problema nu este că oamenii citesc prea multe cărți. Poate că uneori problema este că nu știm să citim în mod sănătos.
Nu trebuie să alegem între Biblie și cărți bune.
Alegem Biblia ca autoritate și folosim cărțile bune ca ajutor.
Și cred că aceasta este o distincție pe care fiecare creștin care dorește să crească în cunoaștere și maturitate ar trebui să o înțeleagă.

Citirea este și un act de smerenie. Atunci când deschidem o carte, recunoaștem prin aceasta că nu știm totul și că avem încă lucruri de învățat. Recunoaștem că Dumnezeu a lucrat și în viețile altor oameni și că putem primi ceva din experiența, cunoașterea și înțelegerea lor.

În viața creștină avem nevoie să învățăm. Avem nevoie de oameni care ne pot lărgi perspectiva, ne pot ajuta să înțelegem mai profund Scriptura și ne pot provoca să creștem în maturitate. Să recunoaștem că avem nevoie să fim învățați nu este un semn de slăbiciune, ci de smerenie.

Despre Leonard Ravenhill s-a spus că era un adevărat „șoarece de bibliotecă”, atât de mare era dragostea lui pentru citit. Un om cunoscut pentru pasiunea lui pentru rugăciune, trezire și predicare nu a considerat că nu mai are nevoie să învețe. Dimpotrivă, a continuat să citească și să se hrănească din ceea ce alții au scris.
Și aici este o lecție pentru noi: cu cât vrem să fim mai folositori lui Dumnezeu, cu atât trebuie să rămânem mai dispuși să învățăm. Nu trebuie să ne fie rușine să fim elevi.

De aceea, un creștin care spune: „Eu am Biblia și nu mai am nevoie să citesc nimic altceva” riscă să confunde suficiența Scripturii cu suficiența propriei sale înțelegeri a Scripturii. Biblia este autoritatea noastră supremă, dar Dumnezeu ne poate ajuta să o înțelegem și prin slujirea și înțelepciunea altor credincioși.

Așadar, nu aș putea încheia mai bine decât prin îndemnul lui Joel R. Beeke: „Lasă ca acești scriitori din vechime să devină mentorii tăi spirituali și prietenii tăi.”

Surse:

• Joel R. Beeke, Trăind pentru slava lui Dumnezeu, pp. 286-287. — pentru afirmația atribuită lui Martin Luther potrivit căreia unii dintre cei mai buni prieteni ai săi erau dintre cei morți și pentru îndemnul final referitor la scriitorii din trecut ca mentori spirituali și prieteni.
• Ionel Truța, Homiletica, p. 199. — pentru ideea despre citit ca fiind „elevul a sute sau chiar mii de profesori”. 
• Mack Tomlinson, În lumina eternității, p. 465. — pentru informația despre Leonard Ravenhill și pasiunea lui pentru citit.