Biserica lui Hristos (III) Cum trebuie tratat un om care a trecut prin disciplină și care acum dă dovadă reală de pocăință? (2 Corinteni 2:5-11)

Când vorbim despre disciplină bisericească și despre tratarea păcatului în biserică, există două extreme periculoase în care o biserică poate cădea. Și interesant este faptul că apostolul Pavel combate ambele extreme în cele două epistole către Corinteni.

Prima extremă este: tolerarea păcatului.
Despre această problemă Pavel a vorbit foarte clar în prima epistolă, mai ales în cap. 5.
În biserica din Corint exista un caz grav de imoralitate sexuală, un păcat atât de șocant încât Pavel spune că nici chiar între necredincioși nu s-a pomenit așa ceva.
Și totuși, problema nu era doar păcatul omului respectiv, ci faptul că biserica nu avea nicio reacție față de acel păcat.

Biserica nu luase nicio măsură.
Nu confruntase păcatul. Nu disciplinase omul.
Nu exista zdrobire, nu exista durere sfântă, nu exista reacție spirituală serioasă.
Păcatul era tolerat în mijlocul adunării.
Și Pavel le spune clar că această atitudine este extrem de periculoasă: „Puțin aluat dospește toată plămădeala”.

Păcatul tolerat niciodată nu rămâne izolat.
El influențează. Contaminează.
Slăbește sensibilitatea spirituală a bisericii.
Normalizează răul.
Produce împietrire.

Și acesta este un avertisment foarte serios și pentru biserica noastră.
Pentru că și noi putem ajunge în situația în care: 
vedem păcatul, dar alegem să tăcem;
știm adevărul, dar evităm confruntarea;
observăm compromisuri, dar ne temem să intervenim.
Uneori din comoditate.
Alteori din frica de oameni.
Alteori sub pretextul fals al „dragostei”.

Dar o biserică ce refuză să trateze păcatul nu devine mai iubitoare, ci mai vulnerabilă spiritual.
Există momente când dragostea pentru Hristos, pentru adevăr și pentru sfințenia bisericii ne obligă la confruntare, disciplină și acțiune biblică.

Între prima și a doua epistolă către Corinteni a trecut probabil aproximativ un an sau chiar mai puțin, spun comentatorii.
În perioada aceasta, biserica a ascultat îndemnul lui Pavel și a aplicat disciplina.
Omul a fost confruntat și a fost exclus din părtășia bisericii, exact așa cum ceruse Pavel în 1 Corinteni cap. 5.

Totuși vreau să vă trag atenția asupra unui detaliu pe care nu l-am știut din prima epistolă, dar pe care Pavel îl descoperă acum în versetul 6.
Pavel spune: „Este destul pentru omul acesta pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulți.”

Expresia aceasta arată că disciplina fusese aplicată de majoritatea adunării. Majoritatea adunării a fost de acord cu această măsură disciplinară.
Biserica înțelesese gravitatea păcatului și necesitatea confruntării lui.

Dar formularea „cei mai mulți” pare să sugereze și faptul că nu toți au privit lucrurile la fel.
Probabil au existat și oameni mai reținuți.
Poate unii nu au înțeles gravitatea situației.
Poate unii au considerat măsura prea dură.
Poate unii nu au vrut să participe la procesul disciplinei.

Și aici există o lecție foarte importantă pentru orice biserică.
În orice proces de disciplină biblică vor exista aproape întotdeauna reacții diferite.
Nu toți vor avea aceeași maturitate spirituală.
Nu toți vor înțelege imediat necesitatea confruntării păcatului.
Nu toți vor susține ușor o decizie dureroasă.
Dar faptul că unii sunt reținuți sau nu înțeleg pe deplin situația nu înseamnă că biserica trebuie să abandoneze adevărul biblic.

Dacă păcatul este real, dacă omul refuză pocăința, dacă au fost urmați pașii biblici, atunci biserica trebuie să acționeze în ascultare de Hristos, chiar dacă nu toți privesc lucrurile la fel.
Cu alte cuvinte, într-o astfel de situație, criteriul final nu este ceea ce simțim noi, ci ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.
Emoțiile noastre pot fi diferite, dar autoritatea finală trebuie să rămână Scriptura.

Și mai trebuie să înțelegem ceva foarte important: disciplina aceasta nu a fost un act de răzbunare, nici o izbucnire de mânie colectivă, nici o încercare de a distruge omul.
Scopul disciplinei a fost salvarea lui spirituală. 
Pavel spusese încă din prima epistolă: „să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.”
Cu alte cuvinte, excluderea urmărea să-l zdruncine, să-l trezească, să-l facă să simtă gravitatea păcatului lui, ca să ajungă la pocăință.

Și se pare că exact asta s-a întâmplat. Pentru că atunci când ajungem în 2 Corinteni, situația este complet diferită.
Omul care înainte fusese încăpățânat și nepocăit, acum este zdrobit.
Mustrarea bisericii și disciplina aplicată și-au atins scopul.
Păcatul a fost confruntat.
Conștiința omului a fost trezită.

Dar acum Pavel vede un alt pericol care poate să apară în biserică.
Și exact despre această problemă vorbește Pavel în a doua epistolă către Corinteni, în pasajul nostru de astăzi.
Aici apare cealaltă extremă, la fel de periculoasă:
Pericolul ca biserica să-l țină pe om pedepsit, chiar și după pocăință.

Vreau să observați atmosfera în care a fost scris acest pasaj. Primele patru versete ale capitolului sunt pline de lacrimi, durere și dragoste pastorală. Pavel nu este un apostol rece care aplică reguli. El este un păstor care suferă pentru biserică. El vorbește despre o scrisoare scrisă cu multe lacrimi și despre dorința lui de a nu provoca o nouă întristare. Așadar, când ajungem la versetul 5, trebuie să înțelegem că întreaga discuție despre disciplină și restaurare este așezată într-un context de dragoste profundă pentru oameni.

Așa că în versetul 5, Pavel începe să trateze foarte atent starea emoțională și spirituală a bisericii după tot acest proces dureros de disciplină. Și este important să observăm că Pavel nu minimalizează deloc gravitatea păcatului care fusese făcut.
El nu spune:
„Nu a fost mare lucru.”
„Treceți peste.”
„Uitați imediat tot.” Nu.
Pavel recunoaște că păcatul acelui om a produs o rană reală în întreaga biserică.

Uitați ce spune în versetul 5: „Dacă cineva a fost pricină de întristare, nu m-a întristat numai pe mine, ci pe voi toți”.
Observați ce subliniază Pavel: păcatul acelui om nu l-a afectat doar pe el, nu doar pe cei implicați direct, ci întreaga comunitate.
Întreaga biserică a fost întristată.
Atmosfera spirituală a fost afectată.
Încrederea a fost zdruncinată.
Păcatul a produs durere în Trupul lui Hristos.

Și tocmai de aceea s-ar fi putut ca unii credincioși din Corint să fi fost reținuți în a-l primi din nou.
Probabil existau oameni răniți.
Oameni dezamăgiți.
Oameni care încă purtau durerea produsă de acel caz.
Poate unii se întrebau:
,,Cum să-l reprimești după tot ce a făcut?
„Cum să avem din nou încredere?”
„Cum să-l primim ca înainte?”

Și, omenește vorbind, astfel de reacții sunt de înțeles.
Pentru că păcatul lasă urme reale.
Mai ales când este un păcat public, grav și scandalos.
Dar exact aici începe frumusețea Evangheliei.
Pentru că Pavel începe să conducă biserica de la disciplină, spre vindecare. De la adevăr, spre har. De la confruntarea păcatului spre restaurarea celui pocăit.

Și aici există aplicații foarte importante pentru noi ca biserică.
Pentru că și noi putem ajunge în situații în care cineva produce multă durere: poate prin păcat,
poate prin vorbire, poate prin dezbinare, poate prin compromis moral, poate prin răzvrătire.
Și după un astfel de comportament putem ajunge să nu mai dorim niciodată să-l primim înapoi pe un astfel de om.

Dar trebuie să fim foarte atenți.
Pentru că atunci când Dumnezeu produce pocăință reală într-un om, biserica nu are voie să rămână blocată permanent în trecutul acelui om.
Da, înțelepciunea și discernământul rămân necesare.
Încrederea poate fi reconstruită în timp.
Consecințele unor păcate pot rămâne.
Dar dacă Dumnezeu a zdrobit cu adevărat inima unui om, biserica trebuie să lase loc harului, iertării și restaurării.
Pentru că Evanghelia nu transformă doar păcătosul care se pocăiește. Evanghelia trebuie să transforme și biserica care îl primește înapoi.

De aceea, Pavel mută accentul de la confruntare la restaurare.
Și primul lucru pe care îl spune este extrem de important:
„Este destul pentru omul acesta pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulți.” (v.6). 
Prin aceste cuvinte, Pavel arată un principiu fundamental al disciplinei biblice:

I. DISCIPLINA BISERICEASCĂ TREBUIE SĂ SE OPRESASCĂ 
CÂND ȘI-A ATINS SCOPUL

v.6: ,,Este destul pentru omul acesta pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulți”.

Scopul disciplinei este pocăința.  Este ca omul să-și vină în fire. Să se trezească spiritual. Să ajungă să vadă gravitatea păcatului lui. Să fie zdrobit înaintea lui Dumnezeu. Să se smerească. Să renunțe la păcat. Să se întoarcă la Hristos.
Scopul cu care scoatem un om din părtășia bisericii este ca el să se întoarcă în sânul bisericii ca un om schimbat.
Tot procesul urmărește ca omul să ajungă la pocăință și restaurare.

Până aici, disciplina fusese necesară. Păcatul trebuia confruntat. Biserica trebuia să acționeze.
Și exact asta făcuse. Dar acum situația se schimbase. Omul nu mai era încăpățânat și răzvrătit.
Nu mai era nepocăit. Disciplina își atinsese scopul, de aceea trebuia oprită.
De aceea Pavel intervine și spune: „Este destul.”

O biserică poate greși nu doar prin tolerarea păcatului, ci și prin refuzul restaurării.
Poți fi: fie prea moale cu păcatul, fie prea aspru cu omul pocăit.
Poți confrunta corect păcatul, dar apoi să nu mai știi să vindeci omul zdrobit.

Și aceasta este iarăși o lecție importantă pentru biserică.
Pentru că există riscul ca uneori să avem memorie mai lungă decât harul.
Omul se pocăiește, plânge, își mărturisește vina, dar noi continuăm să-l privim doar prin prisma trecutului lui. Însă Evanghelia nu înseamnă doar confruntare. Înseamnă și restaurare.

Aceeași biserică ce trebuie să disciplineze în sfințenie, trebuie să știe să reprimească în dragoste.
De aceea, în 2 Corinteni 2:5-11, Pavel ne arată cum trebuie tratat un om care a trecut prin disciplină și care acum dă dovezi reale de pocăință.

Acum, vreau să răspund la o întrebare importantă: Cât timp ar trebui să dureze disciplina?
Între 1 și 2 Corinteni probabil a trecut aproximativ un an sau chiar mai puțin.
Dar nu aș vrea ca de-aici cineva să tragă concluzia pripită că disciplina trebuie să dureze mai puțin de un an; sau că trei luni sau șase luni ar fi suficient.

Disciplina bisericească nu funcționează pe baza unui termen fix de timp.
Biblia nu spune: trei luni, șase luni, un an, sau o anumită perioadă standard după care omul trebuie automat reprimit.
Durata disciplinei nu este determinată de calendar, ci de pocăință.

Cât timp trebuie să dureze disciplina?
Până când omul se pocăiește cu adevărat.
În cazul din Corint, probabil a trecut aproximativ un an sau chiar mai puțin între prima și a doua epistolă.
Dar Pavel nu spune: „reprimiți-l pentru că i-a expirat pedeapsa.” Nu.
Motivul restaurării este că omul dădea dovezi reale de zdrobire și pocăință.

Și aici există iarăși un mare pericol pentru biserică: să transforme disciplina într-un sistem mecanic.
Adică: „au trecut lunile de pedeapsă, acum trebuie reprimit.”
Dar dacă nu există pocăință reală?
Dacă omul doar așteaptă să treacă perioada?
Dacă există doar regret pentru consecințe, dar nu zdrobire pentru păcat?
Dacă există dorința de a reveni în biserică, dar nu dorința de a părăsi păcatul?

O astfel de restaurare prematură poate deveni foarte periculoasă.
Pentru că omul poate fi reprimit fără schimbare reală, iar biserica ajunge să confirme superficial ceva ce Dumnezeu încă nu a produs în inimă.
De aceea, criteriul restaurării nu este timpul trecut, ci pocăința vizibilă.

Acolo unde există: mărturisire sinceră, zdrobire, smerenie, renunțare la păcat, dorință de îndreptare, supunere față de adevăr, acolo se poate spune ca Apostolul Pavel: ,,destul” – disciplina și-a atins scopul de aceea trebuie să se oprească.

Este ca atunci când cineva își rupe o mână. Există durere, există imobilizare, există un proces de tratament necesar pentru vindecare. Dar atunci când osul s-a sudat și vindecarea este reală, mai ții mâna în ghips? Asta ar însemna să transformi un mijloc de vindecare într-o povară inutilă.
La fel este și în biserică: disciplina este un act de corectare și vindecare. Ea apare ca răspuns la păcat, dar atunci când există vindecare reală prin pocăință, disciplina trebuie să înceteze.

În timpul slujirii lui Spurgeon, rapoartele de membralitate au indicat douăzeci și unul de membri care au fost excomunicați, dar care ulterior s-au pocăit de păcatele lor și, cu toată bucuria, au fost readuși în părtășia bisericii.

Un exemplu este William Catchpole. În 1857, a fost disciplinat înaintea bisericii pentru păcatul adulterului. Însă patru ani mai târziu, procesul-verbal consemnează următoarea moțiune:
„William Catchpole s-a înfățișat înaintea bisericii și și-a mărturisit pocăința profundă și sinceră de păcatul pentru care a fost excomunicat, precum și speranța că Dumnezeu îl restaurase în lumina Feței Sale. Fratele Moore, care investigase amănunțit cazul, l-a putut recomanda cu toată încrederea, iar păstorul nostru a informat de asemenea biserica de faptul că nimeni nu înaintase vreo obiecție și că fratele ce fusese nelegiuit era dispus să fie primit.
Prin urmare, s-a încuviințat că acesta să fie readus în rândul membrilor acestei biserici.
Statutul de membru al lui Catchpole în biserică a fost o reamintire a rodului plin de har al disciplinei bisericești, prin care păcătoșii sunt readuși la pocăință.”

Exemplul acesta din lucrarea lui Spurgeon ne arată foarte clar un adevăr important: Disciplina biblică trebuie să continue atât timp cât omul rămâne nepocăit, dar trebuie să înceteze atunci când există dovezi reale de schimbare.

Observați că în cazul lui William Catchpole, biserica nu s-a grăbit.
A existat timp.
A existat cercetare.
A existat verificare atentă.
Frații au urmărit viața lui.
Au văzut zdrobire reală.
Au văzut mărturisire sinceră.
Au văzut schimbare.
Au putut confirma că Dumnezeu lucrase în inima lui.
Și atunci biserica nu a spus: „Mai țineți-l încă sub pedeapsă.” „Să mai sufere puțin.” Nu.
Când pocăința a devenit vizibilă, disciplina a trebuit să înceteze.
Pentru că scopul ei fusese atins.

Acolo unde Dumnezeu schimbă cu adevărat un om, biserica trebuie să recunoască lucrarea harului lui Dumnezeu.
Și acolo unde există pocăință reală, mărturisire sinceră și dovezi vizibile de schimbare, biserica trebuie să spună împreună cu Pavel: „Este destul.” Disciplina și-a atins scopul.

II. OMUL CARE SE POCĂIEȘTE TREBUIE IERTAT ȘI MÂNGÂIAT

v6-7: ,,este destul pentru omul acesta pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulți; așa că, acum, este mai bine să-l iertați și să-l mângâiați, ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire.”

Există multe atitudini greșite care pot apărea în astfel de situații.
Omul poate fi primit înapoi doar formal și nu cu adevărat.
Biserica poate spune: „Da, l-am reprimit… dar nu-l vom mai privi niciodată la fel.”
,,Da îl primim”, dar în continuare îl tratăm ca pe un frate căzut. Nu mai este fratele nostru.
Ori de câte ori vorbim despre el, readucem în discuție trecutul lui.
Și deși s-a pocăit și Dumnezeu l-a iertat, noi nu-l iertăm.

Când Dumnezeu ne cheamă să iertăm pe cineva, El ne cheamă să-i oferim loc din nou în dragostea și părtășia bisericii, fără răceală, fără etichete și fără condamnare continuă.
Iertarea biblică înseamnă să acoperim păcatul mărturisit prin har și să privim omul prin lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o în viața lui.
Iertarea biblică înseamnă să vorbim despre el cu dragoste și cu speranță.

Când iertăm pe cineva îi oferim din nou loc în părtășia bisericii, îl primim cu căldură și îl ajutăm să meargă mai departe spiritual.
Iertarea biblică înseamnă să încurajăm restaurarea lui, creșterea lui și apropierea lui de Dumnezeu.
Iertarea înseamnă să lăsăm harul lui Dumnezeu să fie mai mare decât trecutul omului și să tratăm omul pocăit ca pe un frate pe care Dumnezeu l-a ridicat.

Omul care se pocăiește trebuie iertat și mângâiat! ,,…acum, este mai bine să-l iertați și să-l mângâiați…” v7.

Pavel spune: „mângâiați-l.”
Adică: faceți-l să simtă că este primit.
Pentru că uneori o biserică poate reprimi oficial un om… și totuși să-l țină la distanță emoțional și relațional.

Frații și surorile nu mai discută cu el.
Îl evită.
Devine incomod în părtășie.
Intră și iese singur din biserică.
Simte privirile.
Simte suspiciunea.
Simte că este tolerat, nu primit.
Și astfel prin atitudinile noastre greșite îl putem doborâ pe fratele care s-a pocăit cu adevărat.
Așa cum spune apostolul Pavel în v.7:,, …acum, este mai bine să-l iertați și să-l mângâiați, ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire.”

Pavel înțelege ceva profund: un om zdrobit de pocăință poate cădea în disperare dacă biserica refuză restaurarea lui.
Un om care s-a pocăit sincer: deja se luptă cu rușinea,  cu regretul,  cu vinovăția,  cu durerea că a rănit biserica și pe Dumnezeu.
Iar dacă biserica continuă doar să apese asupra lui, fără mângâiere și restaurare, omul poate ajunge zdrobit sufletește.

Un om care nu simte iertarea și mângâierea bisericii poate cădea într-o tristețe atât de adâncă încât să ajungă într-un loc în care să creadă că nu mai există har pentru el.
O biserică care nu știe să ierte și să mângâie pe cei ce se pocăiesc, este o biserică care nu oferă speranță păcătoșilor, și o astfel de biserică mâhnește exagerat sufletele pe care Dumnezeu le vrea restaurate.
O astfel de biserică duce păcătosul pocăit la disperare, la deznădejde, la concluzia greșită că nu mai poate fi restaurat niciodată.

Apostolul Pavel spune clar: ,,iertați-l și mângâiați-l!”.
Adică: faceți-l să simtă că harul lui Dumnezeu este real în biserică.
Și în v.8 Pavel mai roagă ceva biserica: ,,vă rog să vă arătați iarăși dragostea față de el”.

Noi trebuie să ne arătăm dragostea față de persoanele care se pocăiesc, ca nu cumva aceste suflete să fie doborâte de întristare.
Biserica trebuie să arate o așa dragoste, încât omul să simtă efectiv că este primit înapoi, că este iubit, că este acceptat din nou ca frate și că este parte din trupul lui Hristos.

Asta înseamnă că biserica reia părtășia cu el în mod normal și sincer.
Îl salută cu căldură.
Stă de vorbă cu el.
Se apropie de el fără răceală și fără distanță artificială.
Se roagă împreună cu el și pentru el.
Îl încurajează spiritual.
Îl caută.
Îl sprijină în procesul restaurării lui.
Într-un cuvânt: își arată dragostea față de el

Pentru un om care a trecut prin disciplină, uneori: o strângere sinceră de mână, o discuție caldă,
o rugăciune făcută împreună, o vizită, un cuvânt de încurajare, pot deveni mijloace prin care Dumnezeu îi vindecă inima.
Restaurarea biblică nu înseamnă doar iertare declarată ci dragoste arătată concret!

Dar cineva ar putea întreba: „De ce trebuie să facem asta? De ce trebuie să-l primim înapoi? De ce trebuie să-i arătăm din nou dragoste?”.
Răspunsul apostolului Pavel la aceste întrebări formează, de fapt, cel de-al treilea adevăr important al pasajului nostru:

III. IERTAREA ȘI RESTAURAREA FAC PARTE DIN ASCULTAREA FAȚĂ DE HRISTOS (v.9-10).

După ce le-a cerut să oprească disciplina, să-l ierte, să-l mângâie și să-și arate dragostea față de el, Pavel explică acum de ce aceste lucruri sunt atât de importante. El arată că felul în care biserica răspunde față de pocăința unui om este în realitate, un test al ascultării față de Hristos.

De aceea spune Pavel în versetul 9: „căci v-am scris și cu gândul ca să vă pun la încercare și să văd dacă sunteți ascultători în totul”.

Aici aflăm ceva foarte interesant. Disciplina nu a fost doar un test pentru omul care păcătuise. 
A fost și un test pentru biserică.
Pavel spune: „v-am scris ca să vă pun la încercare”.
Cuvântul folosit aici era folosit în lumea antică pentru testarea metalelor și a monedelor, pentru a se vedea dacă sunt autentice. O monedă era verificată pentru a se vedea dacă este adevărată sau falsificată.

În mod asemănător, Pavel spune că această situație a devenit un test spiritual pentru biserica din Corint. Nu pentru că Pavel avea nevoie să afle ceva ce Dumnezeu nu știa. Ci pentru ca autenticitatea ascultării lor să fie demonstrată.
Cu alte cuvinte testul era acesta: vor asculta ei de Dumnezeu până la capăt?
Vor asculta doar când este vorba despre disciplină?
Sau vor asculta și când este vorba despre iertare?

Pentru că este posibil să fii ascultător într-o parte și neascultător în alta.
Este posibil să fii foarte ferm împotriva păcatului, dar foarte slab în manifestarea harului.
Este posibil să confrunți corect, dar să restaurezi greșit.
De aceea Pavel spune că voia să vadă dacă sunt: „ascultători în totul”.

Observați expresia aceasta: „în totul”.
Nu doar într-o parte. Nu doar atunci când este convenabil. Nu doar atunci când simțim că ne este ușor.
Ascultarea parțială, ascultarea pe jumătate este tot neascultare.

Corintenii ascultaseră deja de prima parte a poruncii lui Dumnezeu. L-au disciplinat pe omul care trăia în păcat. Dar acum trebuiau să asculte și de a doua parte. Trebuiau să-l ierte. Trebuiau să-l mângâie. Trebuiau să-l primească înapoi.

Dacă în prima epistolă testul a fost: „Veți confrunta păcatul?”
Acum testul era: „Veți primi omul pocăit?”
Dacă în prima situație Dumnezeu le-a cerut fermitate, acum le cere har.
Dacă atunci trebuiau să arate sfințenie, acum trebuiau să arate dragoste.
Și ambele sunt la fel de importante.

Și noi suntem testați în același fel.
Unii credincioși trec testul adevărului, dar cad la testul harului.
Alții trec testul harului, dar cad la testul adevărului.
Dar Dumnezeu ne cheamă la ambele. Să confruntăm păcatul când trebuie confruntat. Și să restaurăm omul când există pocăință reală.
Pentru că ascultarea adevărată nu înseamnă să împlinim doar partea poruncii care ne place.
Ascultarea adevărată înseamnă să fim „ascultători în totul”.

Exact aceasta era încercarea prin care trecea biserica din Corint.
Și aceasta este încercarea prin care trece orice biserică sănătoasă: să rămână credincioasă atât adevărului, cât și harului.

O biserică matură nu ascultă selectiv. Nu alege doar partea care îi convine.
Nu spune: „Vom confrunta păcatul, dar nu vom restaura.”
Și nici: „Vom ierta, dar nu vom disciplina niciodată.”
Ascultarea biblică înseamnă să urmezi întregul plan al lui Dumnezeu.
Să ai fermitate când trebuie confruntat păcatul. Și să ai har când există pocăință.
Pentru că uneori Dumnezeu ne testează nu doar prin felul în care tratăm păcatul, ci și prin felul în care tratăm pocăința.

Și haideți să ne păzim de păcatul de a forma două tabere în biserică când vine vorba de acest subiect: unii care iartă și alții care continuă condamnarea.
Pentru că Apostolul Pavel spune mai departe în v10: ,,Dar pe cine iertați voi, îl iert și eu. În adevăr, ce am ierat eu – dacă am iertat ceva – am iertat pentru voi, în fața lui Hristos”.

Cu alte cuvinte, Pavel nu dorește să existe două tabere: unii care iartă și alții care continuă disciplina. El se așază alături de biserică în procesul restaurării.
Dacă disciplina a fost făcută împreună, și restaurarea trebuie făcută împreună.

După un caz de disciplină, biserica poate fi ispitită să se împartă.
Unii să spună: „Este suficient. Omul s-a pocăit.”
Iar alții să spună: „Nu suntem încă convinși că s-a pocăit..”. „Încă nu putem trece peste.”
Și astfel, fără să ne dăm seama, apar două grupuri în aceeași biserică.

Restaurarea biblică nu este un proiect al unei părți din biserică. Este lucrarea întregii biserici.
Dacă am stat împreună când a trebuit confruntat păcatul, trebuie să stăm împreună și când Dumnezeu aduce pocăință.
Dacă am fost uniți în disciplinare, trebuie să fim uniți și în restaurare.
Dacă am vorbit cu o singură voce când am spus: „Păcatul acesta nu poate fi tolerat”, trebuie să vorbim cu aceeași voce când spunem: „Harul lui Dumnezeu a lucrat în acest om.”

Și toate acestea le facem „înaintea lui Hristos”, așa cum spune Pavel. Adică această iertare este oferită cu conștiința că Domnul Însuși este martor și judecător al întregii situații.
Nu acționăm după preferințele noastre.
Nu după sentimentele noastre.
Ci căutăm să facem ceea ce este plăcut Domnului.
Dacă Hristos a produs pocăință reală, dacă Hristos a zdrobit inima acelui om, dacă Hristos îl primește pe cel ce vine la El cu pocăință, atunci așa trebuie să procedeze și biserica.
Pentru că iertarea și restaurarea fac parte din ascultarea noastră față de Hristos. Și noi trebuie să fim ascultători în totul față de Hristos!

Dar Pavel nu se oprește aici. El nu spune doar că trebuie să iertăm pentru că Hristos poruncește acest lucru. El mai oferă un motiv extrem de serios. Trebuie să iertăm: ,,ca să nu lăsăm pe Satana să aibă un câștig de la noi; căci nu suntem în neștiință despre planurile lui” (v.11).
Și astfel ajungem la cel de-al patrulea adevăr al pasajului:

IV. LIPSA IERTĂRII POATE DEVENI UN AVANTAJ PENTRU SATANA (v.11)

Știți ce se întâmplă dacă biserica refuză să ierte?
Știți ce se întâmplă dacă omul se pocăiește și noi continuăm să îl ținem la distanță?
Satana câștigă teren.

Satana câștigă și prin tolerarea păcatului dar și prin lipsa restaurării.
Păcatul tolerat distruge biserica.
Lipsa restaurării distruge omul pocăit.

Satana câștigă și când predicăm un har fără adevăr.
Și Satana câștigă și când predicăm un adevăr fără har.
Dar când le ținem pe amândouă împreună câștigă Hristos.
Dacă vrem să câștige Hristos atunci trebuie să păstrăm ca biserică atât adevărul și sfințenia cât și harul și iertarea.
Haideți să nu-l lăsăm pe Satana să aibă vreun câștig de la noi!

Nu suntem în neștiință de planurile lui!
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, generalul american George Patton a câștigat o bătălie importantă  împotriva celebrului general german Erwin Rommel. Se spune că în timpul luptei Patton a exclamat: „Rommel, ți-am citit cartea!”
Voia să spună, că studiase strategia adversarului.
Știa cum gândește.
Știa ce tactici folosește.
Și tocmai de aceea nu a fost luat prin surprindere.

Într-un sens asemănător vorbește și Pavel aici: „Nu suntem în neștiință de planurile lui Satana.”
Nu pentru că am citit vreo carte scrisă de diavol. Ci pentru că Dumnezeu ne-a descoperit în Scriptură felul în care lucrează vrăjmașul. Nu suntem în neștiință de planurile lui:

Un duh neiertător știm că face jocul diavolului și îi oferă pârghia de care are nevoie pentru a dezbina o biserică.
Nu suntem în neștiință de planurile lui. Știm că o disciplină prelungită îi oferă diavolului o ocazie să descurajeze pe cel ce s-a pocăit cu adevărat.
Știm că diavolul vrea să ne împartă în tabere și să nu fim una în disciplină și în restaurare.
Știm că diavolul are de câștigat când suntem ascultători de Hristos parțial și nu întru-totul.
Știm că diavolul vrea să împingă omul pocăit spre descurajare și deznădejde.
„Nu suntem în neștiință de planurile lui.”

De aceea, atunci când confruntăm păcatul și restaurăm păcătosul pocăit, închidem lui Satana ușa pe care încearcă să intre.
Când ascultăm de Hristos în ambele direcții: și să confruntăm păcatul și să restaurăm cu dragoste când există pocăință reală, zădărnicim planurile lui Satan.
Acolo unde Disciplina și Restaurarea merg împreună, Hristos câștigă iar Satan nu are decât de pierdut!

De aceea, chemarea care rămâne peste noi este aceasta: să rămânem o singură biserică înaintea lui Hristos.
Nu două tabere. Nu două voci. Nu două direcții.
O biserică care nu închide ochii la păcat, pentru că Îl iubește pe Hristos.
Dar nici nu închide ușa harului, pentru că îl iubește pe cel care se pocăiește.
O biserică unde adevărul nu este negociat, dar nici harul nu este limitat.
O biserică unde disciplina nu este răzbunare, ci ascultare de Hristos.
Și unde restaurarea nu este slăbiciune, ci tot ascultare de Hristos.
Pentru că aici este miezul întregului pasaj: Dumnezeu nu ne cheamă să fim ascultători selectivi, ci „ascultători în totul”.

Ascultători când trebuie să spunem „nu” păcatului.
Și ascultători când trebuie să spunem „da” harului.
Ascultători când trebuie să confruntăm.
Și ascultători când trebuie să restaurăm.

Suntem noi o biserică ascultătoare în totul?
Pentru că Hristos nu ne-a chemat să-L urmăm parțial.
Nu ne-a chemat să fim biserica adevărului fără har, și nici biserica harului fără adevăr.
Ci o biserică supusă în totul Lui.

De aceea, să nu-i dăm loc lui Satana să câștige vreun avantaj de la noi.
Să nu-i deschidem ușa nici prin tolerarea păcatului, nici prin refuzul harului.
Ci să rămânem o biserică unită, ascultătoare în totul de Hristos, ca planurile lui să fie zădărnicite și Hristos să fie slăvit în mijlocul nostru.