Luca 23:33-34: ,,Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”

Imaginează-ți că mâine dimineață, la ușa ta, o dubă de poliție oprește brusc. Mascații coboară, te împing și te anunță că ești reținut pentru o faptă pe care nu ai făcut-o. Nu ai voie să vorbești, nu știi cine a adus acuzațiile și de ce. Te urcă în dubă și-ți spun să îți ți gura închisă. Sirenele urlă, oamenii de pe stradă te privesc cu curiozitate, unii cu ură. Telefoanele sunt ridicate, iar fiecare clipă este filmată și distribuită pe internet. 

Când ajungi la secția de poliție, te împing într-o încăpere rece, cu o lumină slabă. Gardienii râd, bat din palme sau șoptesc între ei despre tine. Fiecare cuvânt pe care îl rostești poate fi distorsionat și folosit împotriva ta. Tot ce faci este interpretat greșit.
Te scot apoi în fața mulțimii adunate: strigăte, huiduieli, telefoane ridicate. Oamenii cer pedeapsa, chiar dacă nu există dovezi. Oficialii, copleșiți de presiunea publică, uită complet de adevăr.

Și apoi, momentul pe care nu îl vei uita niciodată: un oficial ridică vocea și rostește în dreptul tău sentința cu moartea, deși nu există nicio dovadă, nicio probă reală și nicio vină adevărată. În clipa aceea înțelegi că adevărul nu mai contează deloc. Stai acolo și simți cum nedreptatea îți strânge pieptul. Vezi fețele manipulate ale mulțimii, auzi strigătele lor și înțelegi cât de crud poate deveni omul când se lasă purtat de ură, interes și presiune colectivă.
Nedreptatea atinge punctul ei culminant: nimeni nu te ascultă, nimeni nu vrea să știe adevărul, toți par să dorească un singur lucru: să scape de tine pentru totdeauna. Ești condamnat nu pentru ceea ce ai făcut, ci pentru ceea ce alții au decis să creadă despre tine.

Te duc spre locul execuției, iar fiecare pas apasă mai greu decât cel dinainte. Nu doar trupul îți este slăbit, ci sufletul îți este apăsat de gândul că vei muri pentru o vină care nu există.
Ajuns acolo, simți durerea sentinței transformându-se în suferință reală. Moartea nu vine repede, ci lent, apăsător, dureros. Fiecare clipă îți amintește că nu dreptatea te-a adus aici, ci răutatea omului. Cel mai greu este că mori sub greutatea unei minciuni. Pleci din lumea aceasta purtând pe numele tău o vină pe care nu ai avut-o niciodată. Și în ultimele clipe simți cât de teribil poate fi omul când își unește răutatea cu puterea, manipularea și ura.

Dacă acest tablou imaginar vi se pare cutremurător, în Luca 22 și 23 găsim realitatea celei mai mari nedreptăți din istorie: Domnul Isus Hristos a fost tratat exact în acest mod..
Evanghelistul Luca consemnează în cartea sa, tot procesul Domnului Isus. De aceea, îmi propun să ne aplecăm asupra acestui document istoric și să urmărim pas cu pas fiecare etapă a celei mai nedrepte judecăți din istorie, pentru a vedea până unde poate coborî răutatea inimii omenești.

Vă invit să mergem împreună pe urmele lui Hristos: de la curtea marelui preot, la tribunalul religios, în fața autorității romane, apoi înaintea lui Irod, înapoi în mijlocul mulțimii manipulate, după care pe drumul spre Golgota și, în final, la cruce.

Luca 22:63-65, înregistrează ce s-a întâmplat în curtea marelui preot. 
Prima scenă este una de o cruzime greu de descris. Oamenii care Îl păzesc pe Isus nu se mulțumesc să-L țină legat, ci încep să-Și bată joc de El. Îl lovesc, Îi acoperă ochii și transformă suferința Lui într-un joc crud: „Prorocește, cine Te-a lovit?” El este deja tratat ca un condamnat înainte de a exista un verdict formal. Nu mai este vorba despre dreptate, nici despre un proces, ci despre plăcerea inimii omenești de a umili pe Cel nevinovat. Dumnezeul slavei stă în fața unor oameni păcătoși care Îl lovesc, iar El rabdă în tăcere. 

Urmează apoi, Luca 22:66-71, unde avem înregistrat cum a avut loc tribunalul religios. Isus este dus înaintea Sinedriului, înaintea celor care trebuiau să fie apărătorii Legii și ai dreptății. În loc să caute adevărul, ei caută doar un motiv să-L condamne. Întrebările lor nu sunt sincere, ci capcane juridice. Vor o declarație pe care s-o poată folosi împotriva Lui. Când Isus afirmă adevărul despre identitatea Sa, ei nu se închină înaintea Fiului lui Dumnezeu, ci strigă imediat că nu mai au nevoie de alte dovezi. Nedreptatea acestui proces constă în faptul că verdictul pare deja stabilit înainte de audiere.

Din acest punct, Luca ne mută în capitolul 23, iar versetele 1-5, ne prezintă cum Isus este dus înaintea autorității romane. Isus este dus înaintea lui Pilat. Aici nedreptatea se adâncește. 
Acuzațiile se schimbă strategic: înainte fusese acuzat religios, acum este acuzat politic – că răscoală norodul și Se face împărat. Totul este manipulat pentru a-L face pe Pilat să reacționeze.
Dar Pilat spune clar: „Nu găsesc nicio vină în omul acesta.” Ce moment cutremurător! Judecătorul declară nevinovăția, dar procesul continuă. Aici vezi cât de departe poate merge inima omului când adevărul nu mai contează.

Apoi Luca ne mută într-o altă șcenă. Și în Luca 23:6-12, vedem cum Isus este trimis la Irod. Nu pentru dreptate, ci pentru divertisment. Irod vrea să vadă o minune, un spectacol. Când Isus tace, Irod și soldații Lui Îl disprețuiesc, Îl îmbracă într-o haină strălucitoare și Îl batjocoresc. 
Această ironie regală este profund nedreaptă. Aici vedem cum autoritățile politice participă activ la umilirea Celui nevinovat. Creatorul universului este tratat ca un actor ieftin pe scena aroganței umane.

Urmează apoi una dintre cele mai sfâșietoare scene, în Luca 23:13-25. Pilat Îl declară din nou nevinovat. De fapt, de trei ori în acest capitol apare ideea că Isus este fără vină. Și totuși, mulțimea începe să strige: „La moarte cu omul acesta!” 
În contrast, ei cer eliberarea lui Baraba – un om vinovat, un răzvrătit, un om care chiar merita pedeapsa. Aici nedreptatea este adusă la nivel public și colectiv. Aici nedreptatea atinge un punct teribil: vinovatul pleacă liber, iar Cel nevinovat este condamnat.

Apoi, În Luca 23:26-32, Isus este dus spre Golgota. După nopți fără somn, după bătăi, după batjocură și presiune, El poartă crucea spre locul execuției. Simon din Cirene este silit să o ducă în urma Lui. Femeile plâng, mulțimea merge după El, iar atmosfera este încărcată de durere și tensiune. Este drumul celei mai mari nedreptăți din istorie: Dumnezeu merge să fie omorât de creaturile Sale.

Ajungem apoi la Luca 23:33-34, unde se atinge apogeul nedreptății omenești: După batjocura soldaților, după sentința nedreaptă, după preferința pentru Baraba, după drumul crucii, după piroanele care-I străpung mâinile și picioarele, Isus este răstignit pe cruce între doi răufăcători. Cel fără păcat este așezat în mijlocul celor considerați cei mai vinovați. Aici omul își arată cea mai mare cruzime: Îl tratează pe Cel drept ca pe cel mai mare dintre păcătoși.

Acum, opriți-vă cu mine lângă Cruce. Vreau să-L privim pe Hristos.
Lemnul greu apasă pe umerii Lui, trupul Lui tremură de durere. Soldații își împart hainele Lui între ei, deci este dezbrăcat! Mulțimea strigă, râde, huiduie. Soldații îl batjocoresc, piroanele Îi străpung mâinile și picioarele. Și totuși, în mijlocul acestei cruzimi absolute, Hristos începe să-și miște buzele ,,Oare ce va zice? Care îi vor fi primele cuvinte după atâta nedreptate?
Și-acum, priviți versetul 34 și minunați-vă de cuvintele care au cutremurat istoria: Isus zicea: ,,Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”

Ce face Isus? Se roagă, se roagă pentru dușmanii Săi: ,,Isus zicea: ,,Tată,  iartă-i, căci nu știu ce fac!”
Verbul ,,zicea” folosit de Luca, este la imperfect, ceea ce sugerează o rugăciune continuă: Isus continua să spună aceste cuvinte, rămânea în starea de mijlocire chiar în timp ce era răstignit.
Nu era doar o reacție de moment, ci expresia constantă a inimii Sale. Continua să zică: ,,Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”.

Când omul I-a făcut ce era mai rău, Hristos s-a rugat! Când mâinile creaturii rele a îndrăznit să răstignească pe Domnul Slavei, Buzele Lui au înălțat rugăciuni de iertare pentru ei!
Ar fi putut să le adreseze blesteme îngrozitoare. Ar fi putut să-i omoare. Ar fi putut cere pământului să-și caște gura, pentru că astfel ei să ajungă de vii în Groapă. Dar nu. Deși a fost supus unei rușini de nerostit; deși a suferit dureri groaznice; deși a fost disprețuit, respins, urât, cu toate acestea El a strigat: ,,Tată, iartă-i”.

Cei ce-L răstigneau pe Isus, săvârșeau prin aceasta cea mai mare crimă din lume: o crimă cum n-a mai fost și nici nu va mai fi alta mai mare. Ei erau mânjiți chiar cu pironirea Fiului lui Dumnezeu, sângele Lui le stropise mâinile. Și totuși Isus Se roagă pentru iertarea lor. Aceasta-i inima Domnului Isus. Acesta a fost triumful iubirii răscumpărătoare. Așa a fost dragostea arătată pe Cruce.

Acum, după ce am privit inima Domnului Isus descoperită pe Cruce, aș vrea să coborâm din nou în realitatea vieții noastre. Gândiți-vă pentru o clipă la toate nedreptățile pe care le-ați suferit sau poate le suferiți chiar acum: cuvinte care v-au rănit, oamenii care v-au trădat, acuzațiile false, umilințele, respingeri, momente în care adevărul n-a mai contat pentru nimeni.
Poate ai fost judecat greșit. Poate ai fost vorbit de rău. Poate cineva ți-a făcut un rău pe care încă îl porți în inimă. Poate rana este încă deschisă.
Acum pune toate acestea lângă Crucea lui Hristos și ascultă-I din nou cuvintele: „Tată, iartă-i!”.

Întrebarea care se ridică înaintea noastră este aceasta: dacă Hristos a putut să Se roage pentru cei care Îi băteau piroanele în mâini, noi ce facem cu cei care ne-au rănit pe noi? Dacă El a răspuns celei mai mari nedreptăți cu rugăciune, nu ne cheamă oare și pe noi să facem la fel?

Vreau să coborâm Crucea lui Hristos în dreptul vieții noastre.
Poate ești aici un slujitor care te-ai investit cu lacrimi, cu nopți nedormite, cu rugăciune și cu iubire în adunarea ta, iar în schimb ai primit judecată, nerecunoștință și tratament nedrept.
Domnul Isus îți cere astăzi să ai aceeași inimă ca El: să te rogi pentru cei care te-au rănit.

Poate ești un părinte care ți-ai consumat viața pentru copiii tăi, ai muncit, ai sacrificat, ai iubit, iar înapoi ai primit vorbe grele, respingere sau dispreț. Privește la Hristos și lasă-L să-ți modeleze inima spre iertare.

Poate ești un copil care porți în suflet răni vechi din partea părinților.
Poate ești un frate rănit de alt frate.
Poate ești o soție care ai fost tratată cu asprime, nedreptate sau lipsă de iubire.
Poate ești un soț care ai fost neînțeles, disprețuit sau respins.
Poate ești un angajat care ai muncit cinstit și ai fost tratat incorect.
Poate ai un prieten apropiat care te-a trădat.
Poate chiar cineva din propria familie ți-a provocat cele mai adânci răni.
Și poate ți s-a făcut rău pe nedrept. Poate ai fost vorbit de rău și judecat fără să fii ascultat.
Poate ai fost umilit public. Și poate ai ajuns astăzi într-un punct în care spui: „Nu mai pot să rabd. Nu mai pot să sufăr. Nu mai pot să merg mai departe.” Oprește-te și privește la Hristos. Privește la inima Lui față de răufăcătorii Lui. Privește la buzele Lui care, în timp ce piroanele Îi străpungeau mâinile, au rostit: „Tată, iartă-i!”.

Dacă El a putut să Se roage pentru cei care Îl răstigneau, atunci prin puterea Lui poți și tu să te rogi pentru cei care ți-au făcut rău. Și acum, înaintea Crucii, vreau să te întreb ceva foarte personal: pe cine îți aduce Duhul Sfânt în minte chiar acum? Al cui nume s-a ridicat în inima ta în timp ce priveai la Hristos rugându-Se: „Tată, iartă-i”?
Este un slujitor? Un membru din familie? Un soț? O soție? Un copil? Un părinte? Un frate? Un lider? Un prieten care te-a trădat? Cine este persoana aceea pe care încă o porți în inimă cu durere?

Poate rana este veche de ani de zile.
Poate încă te doare când îi auzi numele.
Poate încă retrăiești scena.
Poate nedreptatea aceea te-a frânt atât de tare încât ai spus: „Nu pot să iert.”
Dar astăzi nu te chem să privești la puterea ta. Te chem să privești la Hristos.
La Cel care, cu mâinile străpunse, cu spatele sfâșiat și cu sângele curgând, a spus: „Tată, iartă-i”.
Dacă Hristos a putut să Se roage pentru cei care Îl omorau, atunci harul Lui este suficient și pentru rana ta.

De aceea, chiar acum, în liniștea inimii tale, pune numele acelei persoane înaintea Crucii și spune:
„Doamne, nu pot singur, dar privind la Tine aleg să iert. Aleg să mă rog pentru iertarea celor care mi-au făcut rău. Dă-mi inima Ta.” Poate aceasta este minunea pe care vrea Dumnezeu să o facă astăzi: nu să schimbe trecutul, ci să-ți schimbe inima față de trecut.

Toate marile exemple de iertare din istorie sunt doar umbre ale primului glas care a cerut iertare pentru călăi: glasul lui Hristos de pe cruce.
Se povestește despre niște păgâni care, bătând crunt un creștin l-au întrebat: ,,Ce mare scofală a făcut Hristos pentru tine? ,,Iată ce – a spus creștinul -, că vă pot ierta, măcar că mă bateți cu atâta cruzime!”
Dacă putem ierta pe cei care ne rănesc, aceasta este o dovadă vie că Hristos lucrează în noi.
Cine iartă pe răufăcători arată că viața lui este modelată de puterea Crucii lui Hristos!

Fie astăzi ziua când să-i vezi cu alți ochi pe cei care ți-au făcut rău.
În cartea ”Mai mult decât biruitori”, scrisă de Richard Wumbrand, autorul povestește despre o femeie pe nume Liuba Ganevskaia. Liuba fusese arestată de comuniști pentru credința ei. Stătea într-o celulă, singură, bătută zdravăn și nemâncată. Într-o noapte își spuse:,, Destul, am suportat destul! Nu voi mai sta să mă bată ca pe o vită. Astă-seară, dacă o ia de la capăt, o să-i spun polițaiului în față că e un criminal! Dar în acea noapte, pe când anchetatorul o insulta cu bădărănie, gata s-o lovească din nou, ea l-a văzut într-o altă lumină. A observat pentru prima dată că el a obosit s-o mai bată, așa cum ea a obosit să fie bătută. Era ea frântă de nesomn, era și el. Ea suferea pentru că nu voia să denunțe, el era disperat de refuzurile ei. O voce îi spuse: ,,Și el e la fel ca tine. Voi și călăii voștri treceți prin aceeași vale a plângerii” Liuba ridică ochii spre cel care apucase deja biciul ca s-o bată – și îi surâse. Uluit, polițistul o întrebă: ,,De ce-mi zâmbești?” La care ea îi răspunde: ,,Acum nu vă mai văd așa cum ați apărea într-o oglindă, ci descopăr în dumneavoastră copilul drăgălaș și nevinovat care ați fost altădată. Vă văd așa cum veți fi într-o zi, sper. A fost odată un persecutor mai mare decât dumneavoastră, Saul din Tars, care a ajuns un apostol și un sfânt”.
Liuba văzuse un înger transparent, iar compasiunea ei a sfârșit prin a schimba inima anchetatorului.  

Aici este una dintre cele mai mari lecții ale Crucii: Când privești la omul care ți-a făcut rău doar prin rana ta, vezi doar un dușman; dar când privești la el prin ochii lui Hristos, începi să vezi un suflet care încă poate fi schimbat.
Asta a făcut Liuba. În loc să vadă doar călăul, a văzut omul din spatele călăului.
A văzut nu doar mâna care lovea, ci sufletul care se pierdea.
A văzut nu doar răul prezent, ci și posibilitatea harului viitor.

Exact aceasta este inima lui Hristos pe Cruce.
Când oamenii Îi băteau piroanele în mâini, El nu a văzut doar soldații care-L răstigneau. El a văzut suflete care puteau fi iertate, transformate și mântuite. De aceea a spus: „Tată, iartă-i!”.

Aceasta este chemarea pentru noi astăzi: Nu te opri la rana pe care ți-a provocat-o cineva, ci întreabă-te: ce ar putea face Isus cu omul acesta dacă harul Lui l-ar atinge?
Poate omul care te-a rănit astăzi este un Saul, dar mâine poate deveni un Pavel.
Poate cel care ți-a vorbit cu ură poate ajunge un om zdrobit de harul lui Dumnezeu.
Poate cel care te-a persecutat astăzi poate deveni mâine un martor al lui Hristos.

De aceea, roagă-te pentru răufăcătorii tăi nu doar ca să-i ierți, ci și ca Dumnezeu să-i transforme.
Roagă-te ca Domnul să le deschidă ochii.
Roagă-te ca Hristos să le schimbe inima.
Roagă-te ca din dușmanii tăi, Dumnezeu să facă frați.
Aceasta este biruința Crucii: nu doar să poți suporta răul, ci să vezi prin credință că harul lui Isus poate face din persecutor un copil al lui Dumnezeu.
Nu privi doar la ce ți-a făcut omul acela, ci privește la ce poate face Hristos din omul acela.

Dar poate cineva întreabă: cum a putut Hristos să Se roage pentru niște oameni care Îl răstigneau? Cum poți mijloci pentru mâinile care îți bat piroanele?
Răspunsul se află chiar în cuvintele Domnului: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac.” v.34.

Prin aceste cuvinte, Hristos ne deschide înaintea ochilor o realitate cutremurătoare: în spatele celei mai mari cruzimi se afla cea mai profundă orbire a inimii omenești. De aceea, înainte de a vedea răutatea lor, Hristos a văzut orbirea lor. Aici avem una dintre cele mai profunde explicații despre inima și mintea celui care ne face rău: omul care ne rănește nu este doar rău, ci este adesea orbit.  Orbirea inimii îl face să nu înțeleagă adâncimea răului pe care îl produce.

Și poate aici este cheia care ne poate schimba perspectiva asupra tuturor rănilor pe care le purtăm.
Poate omul care ți-a vorbit urât nu a înțeles cât de adânc ți-a intrat cuvântul lui în suflet.
Poate cel care te-a trădat nu a realizat cât de mult ți-a frânt încrederea.
Poate părintele care te-a rănit n-a priceput ce urme a lăsat în inima ta.
Poate copilul care ți-a răspuns cu dispreț nu a văzut cât sacrificiu a stat în spatele iubirii tale.
Poate soțul sau soția care te-a tratat rece nu a înțeles adâncimea durerii produse.
Poate fratele care te-a vorbit de rău nu și-a dat seama cât de greu apasă o vorbă asupra sufletului.
Poate liderul care te-a judecat nedrept n-a realizat ce rană a produs prin autoritatea pe care a folosit-o greșit.

Nu spun că răul devine mai mic. Nu spun că durerea nu este reală.
Crucea ne arată însă ceva mai profund: de multe ori, în spatele răului stă o inimă orbită, o minte întunecată, un suflet care nu mai vede limpede.
Asta nu scuză păcatul, dar explică de ce Hristos a răspuns cu rugăciune. El a văzut că păcatul orbește omul până acolo încât nu mai înțelege gravitatea răului pe care îl produce.

Și exact aici începe minunea iertării: când nu te mai uiți doar la rană, ci înțelegi că omul care te-a rănit poate fi orbit de propriile lui răni, de păcatul lui, de mândria lui, de întunericul în care trăiește. De aceea rugăciunea ta se schimbă. Nu mai spui doar: „Doamne, vezi ce mi-a făcut!” ci începi să spui: „Doamne, deschide-i ochii, pentru că nu vede ce face.”

Dar aș vrea să mergem și mai adânc.
Cuvintele lui Hristos nu vorbesc doar despre orbirea celor care ne-au rănit pe noi, ci și despre orbirea care poate exista în propria noastră inimă.
Pentru că este ușor să vedem clar rana pe care ne-a făcut-o altul, dar mult mai greu să vedem rănile pe care le-am produs noi.

Poate și noi am rostit cuvinte care au rămas ani întregi în inima cuiva.
Poate și noi am judecat pripit.
Poate și noi am umilit pe cineva printr-o vorbă, printr-o privire, printr-o decizie nedreaptă.
Poate și noi am fost reci față de un suflet care avea nevoie de dragoste.
Poate și noi am folosit autoritatea greșit — ca părinți, ca soți, ca slujitori, ca lideri, ca frați.
Poate și noi am rănit fără să înțelegem cât de adânc am lovit.
Aceasta este orbirea inimii: să vezi foarte bine greșelile altora, dar să nu vezi cât rău poate ieși și din propriile tale cuvinte, reacții sau alegeri.

Poate chiar acum, în timp ce privești la Cruce, Duhul lui Dumnezeu îți aduce în minte nu doar pe cineva pe care trebuie să-l ierți, ci pe cineva căruia trebuie să-i ceri iertare.
Poate există un copil pe care l-ai zdrobit cu vorbele tale.
Poate un soț sau o soție pe care ai rănit-o repetat.
Poate un frate pe care l-ai judecat.
Poate un slujitor pe care l-ai criticat fără să-i cunoști luptele.
Poate un om pe care l-ai etichetat, fără să vezi durerea lui.
Și poate și despre noi, în multe momente, Hristos ar putea spune: „Nu știe ce face.”
De aceea Crucea nu ne cheamă doar la iertare, ci și la pocăință.
Nu doar să iertăm pe cei care ne-au rănit, ci să ne smerim pentru rănile pe care le-am provocat noi.

Dar vă rog, uitați-vă încă o dată la textul nostru pentru că mai există o categorie de oameni pe care o are Domnul în vedere prin aceste cuvinte: v.34: ,,Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac”.
Rugăciunea aceasta a Domnului Isus are în vedere în mod direct: propriii Lui dușmani.

Acum, vă rog să avem grijă cum interpretăm aceste cuvinte care se referă la dușmanii lui: ,,Nu știu ce fac” Aceasta nu înseamnă că dușmanii lui Hristos nu știau faptul că-l răstigneau. Știau prea bine că strigaseră: ,,Răstignește-L”. Știau prea bine că Pilat aprobase cererea lor mișelească. Știau prea bine că El fusese țintuit pe Lemn, pentru că erau martori oculari ai crimei.

Așadar, ce voia Domnul nostru să spună când a zis ,,nu știu ce fac”? El a vrut să spună că ei nu erau conștienți de enormitatea crimei lor. Ei ,,nu știau” că răstigneau pe Domnul Slavei. Accentul nu este pe ,,ei nu știu”, ci pe ,,ei nu știu ce fac”

Și totuși ar fi trebuit să știe. Orbirea lor nu este scuzabilă. Profețiile din Vechiul Testament care și-au găsit împlinirea în El erau suficient de clare pentru a-L putea identifica drept Sfântul lui Dumnezeu. Învățătura Lui era unică, pentru că până și criticii Lui au fost obligați să admită că,, Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”.

Mai era apoi și viața lui desăvârșită. El a trăit înaintea oamenilor o viață care nu mai fusese trăită vreodată înainte pe pământ. El nu și-a plăcut Lui Însuși. A făcut bine. A fost întotdeauna la dispoziția celorlalți. Viața lui a fost o viață pe care a fost pus sigiliul aprobării Cerului, pentru că însuși glasul Tatălui a mărturisit în mod audibil: ,,Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea.”
Nu mai există nici o scuză pentru ignoranța lor. Ea nu demonstrează decât orbirea inimii lor.

Acum, este foarte trist că această teribilă tragedie se repetă și astăzi!
Prietene, puțin știi tu ce faci atunci când neglijezi măreața mântuire a lui Dumnezeu. Puțin știi tu cât de înfricoșător este păcatul neglijării Hristosului lui Dumnezeu și al disprețuirii chemării îndurării Lui. Puțin cunoști tu vinovăția adâncă atașată refuzului tău de a primi pe Cel care te poate mântuit de păcatele tale. Puțin știi tu cât de groaznică este crima cuvintelor: ,,Nu vrem ca omul aceasta să domnească peste noi”. Nu știi ce faci. Privești o problemă vitală cu o indiferență crasă. 

Întrebarea se pune astăzi așa cum s-a pus și în trecut: ,,Ce să fac cu Isus, care se numește Hristos?”, pentru că ceva trebuie să faci cu El: ori Îl disprețuiești și-L respingi, ori Îl primești ca pe Mântuitorul sufletului tău și ca pe Domnul vieții tale. Dar, ție poate ți se pare lucrul acesta pe care îl faci un mărunțiș, de mică importanță.

Ani la rând te-ai împotrivit insistențelor Duhului Său. Ani la rând ai acolit această problemă atotimportantă. Ani la rând ți-ai oțelit inima împotriva Lui, ți-ai astupat urechile la chemările Lui și ți-ai închis ochii înaintea Lui. O, tu nu ști CE faci. Ești orb. Orb față de teribilul tău păcat. Cu toate acestea, ești fără scuză. Ai putea fi mântuit acum, dacă ai vrea. Ai putea striga acum ca orbul din vechime,, Doamne, să-mi capăt vederea”.

Înaintea lui Dumnezeu, păcatul e întotdeauna păcat, indiferent dacă noi ne dăm seama sau nu. Păcatele din neștiință au nevoie de iertare la fel de mult ca cele făcute cu știință.
Dumnezeu este Sfânt, iar El nu va coborî standardul neprihănirii Sale până la nivelul ignoranței noastre. Nu avem nici o scuză pentru neștiința noastră. Dumnezeu a revelat clar și pe deplin voia Sa. Biblia se află în mâinile noastre și nu putem pleda ignoranța în ce privește conținutul ei, decât pentru a ne condamna lenevia. Dumnezeu a vorbit și vom fi judecați după cuvântul Său.

Și totuși, adevărul este că suntem neștiutori în multe privințe, iar vina și responsabilitatea sunt ale noastre. Lucrul acesta nu micșorează totuși economia vinovăției noastre. Păcatele din neștiință au nevoie de iertarea divină, așa cum limpede demonstrează aici rugăciunea Domnului nostru.

Cei care L-au răstignit pe Mântuitorul ,, nu știau ce făceau”. Există un sens real și grav în care lucrul acesta nu este adevărat despre tine. Tu știi că trebuie să-L primești pe Hristos ca Mântuitor, că ar trebui să-L încoronezi ca Domn al vieții tale, că ar trebui să faci din ai face pe plac și din glorificarea Lui prima și ultima dintre preocupările tale. Pericolul în care te afli este mare. Dacă Îi întorci spatele în mod deliberat, întorci spatele singurului care te poate salva din păcatele tale.
Și aici este tragedia: Să crezi că refuzul lui Hristos este un lucru mic, o alegere personală fără mari consecințe.

Nu știi ce faci; Nu ești conștient de enormitatea păcatului tău.
Poate ești aici și ani de zile ai auzit Evanghelia. Ai auzit chemarea lui Dumnezeu. Ai fost cercetat de Duhul Sfânt. Ai simțit de multe ori că trebuie să te întorci la Hristos. Și totuși ai spus: „Mai târziu.” „Altădată.” „Nu acum.”
Ascultă-mă bine: nu știi ce faci. Nu înțelegi cât de grav este să respingi harul. Nu înțelegi cât de mare este pericolul să întorci spatele singurului care te poate salva din păcat, din moarte și din judecata viitoare. Respingând pe Domnul Slavei, respingi singura cale a vieții! De aceea chemarea de astăzi este simplă și urgentă: nu rămâne în orbirea ta.

Cel care pe Cruce S-a rugat pentru vrăjmașii Lui este gata și astăzi să ierte pe cel care vine la El cu pocăință. Sângele care a curs pe Golgota este suficient și pentru păcatul tău. Harul care a putut să atingă un tâlhar pe cruce poate să-ți transforme și ție viața chiar în această clipă.

Poate ani la rând ai amânat. Poate ai închis ochii. Poate ai spus: „Nu acum.” Dar astăzi Dumnezeu îți spune: acum este vremea potrivită, astăzi este ziua mântuirii. Nu rămâne în orbirea ta. Vino la Hristos. Primește-L ca Mântuitor al sufletului tău. Încoronează-L ca Domn al vieții tale. Și lasă ca rugăciunea Celui care a spus „Tată, iartă-i” să devină astăzi realitate și pentru tine. 

Privind la scena crucificării și la rugăciunea lui Isus – „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” – putem observa cel puțin trei categorii de oameni cărora mesajul crucii li se adresează în mod deosebit:

1) Cei care au fost răniți
Poate ești aici și porți în inimă rana unui om care ți-a făcut rău.
Poate ai venit cu durere, cu nedreptate, cu un nume pe care încă nu-l poți rosti fără să te doară.
Astăzi Hristos te cheamă să privești la buzele Lui care au spus: „Tată, iartă-i.” Și dacă Domnul îți aduce în minte pe cineva, chiar acum spune în inima ta: „Doamne, privind la Tine aleg să iert.”

2) Cei care au rănit
Poate în timp ce ai ascultat Cuvântul, Duhul lui Dumnezeu ți-a adus în minte nu pe cineva pe care trebuie să-l ierți, ci pe cineva pe care l-ai rănit tu.
Crucea nu ne cheamă doar să iertăm, ci și să ne pocăim și să ne smerim. Poate astăzi trebuie să spui: „Doamne, iartă-mă și dă-mi putere să merg să-mi cer iertare.”

3) Cei care încă Îl resping pe Hristos
Poate ești aici și încă nu ai înțeles cât de mare este păcatul de a-L respinge pe Hristos. Nu știi ce faci! Chemarea de astăzi este simplă: Nu te mai opune lui Hristos! Primește iertarea pe care El a cumpărat-o cu sângele Lui. Nu pleca mai departe din fața crucii fără să răspunzi chemării Lui.

Dacă Duhul lui Dumnezeu ți-a vorbit în oricare din aceste trei direcții, te invit să nu rămâi rece.
În fața crucii nimeni nu rămâne neutru: ori ierți, ori te pocăiești, ori vii la Hristos.

Notă: Pentru pregătirea acestei predici expozitive asupra textului din Luca 23:33–34 am consultat lucrarea lui Arthur W. Pink, Cele șapte rostiri de pe cruce ale Mântuitorului, capitolul „Cuvântul iertării”, pp. 19–31.