Biserica lui Hristos (II) Cum tratezi concret un frate care păcătuiește și care nu vrea să se pocăiască? (Matei 18:15–20)

De multe ori, când auzim despre Matei 18, ne gândim imediat la disciplina bisericii. Dar disciplina nu este primul subiect al acestui capitol.
Capitolul 18 începe cu: smerenia (v.1-4), grija pentru cei mici, avertismentul de a nu-i face pe alții să cadă, apoi cu imaginea păstorului care merge după oaia pierdută.
Și abia după aceea, Domnul Isus vorbește despre confruntarea păcatului și despre disciplină.
Iar după textul nostru, capitolul continuă cu întrebarea lui Petru despre iertare: „De câte ori să iert pe fratele meu?”.

Asta este extrem de important. Pentru că disciplina din Matei 18 apare într-un capitol despre: dragoste, grijă, restaurare, recuperarea celui rătăcit și iertare.
Cu alte cuvinte, întregul capitol este dominat de inima lui Hristos pentru restaurarea oamenilor.
Înainte să ne arate cum trebuie confruntat păcatul, Hristos ne arată inima Lui pentru cel căzut.
El este Păstorul care caută oaia pierdută.
El nu ignoră rătăcirea, și nici nu abandonează omul.
Nu tratează păcatul cu superficialitate, dar nici pe păcătos cu cruzime.

Iar după ce vorbește despre disciplină, Domnul Isus vorbește despre iertare, arătând că și atunci când confruntăm păcatul, trebuie să păstrăm o inimă gata să ierte pe cel care se pocăiește.
Tot procesul din Matei 18 este construit în jurul unei dorințe: ca fratele căzut să fie câștigat înapoi.

De aceea, Domnul Isus nu începe în v.15 cu expunerea publică a celui căzut, nu începe cu condamnarea lui înaintea altora, nu începe cu implicarea bisericii și nici cu excluderea.
Ci începe personal, discret și restaurator: ,,Du-te la el”.
Întreg procesul din Matei 18 arată că Domnul luptă pentru fratele rătăcit înainte să ajungă la judecata publică.

Și totuși, capitolul acesta ne arată și o altă realitate dureroasă: există situații în care un om care se numește frate continuă în păcat și refuză să se pocăiască.
Și atunci apare întrebarea: „Cum tratezi concret un frate care păcătuiește și care nu vrea să se pocăiască?”.

În acest punct, Domnul Isus nu ne lasă fără direcție, ci ne oferă un proces clar, ordonat și progresiv. De fapt, în acest text, Hristos ne arată patru etape pe care trebuie să le parcurgem atunci când ne confruntăm cu un frate care trăiește în păcat și nu vrea să se pocăiască. Și este important de observat că fiecare etapă este gândită să oprească păcatul cât mai devreme și să câștige pe fratele înainte de a ajunge la măsura finală a disciplinei. 
Așadar haideți să vedem care sunt aceste etape.

PRIMA ETAPĂ: REZOLVĂ PĂCATUL ÎN PRIVAT

v.15: ,,Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur”.

Acuma, vă rog să observați că problema care trebuie tratată este ,,păcatul”. Domnul Isus nu se referă la orice situație în care te-ai simțit rănit sau deranjat, ci la o situație în care există un păcat real care te-a afectat în mod direct.
Pentru că nu orice durere relațională este automat un caz de Matei 18.

Totuși, dacă este într-adevăr un păcat — o nedreptate, o minciună, o vorbire defăimătoare, dispreț, o încălcare a voii lui Dumnezeu — atunci textul nu ne permite să o ignorăm ci ne spune: „du-te la el”.

Primul lucru pe care trebuie să-l faci este să ai o întâlnire privată cu acel frate care a păcătuit împotriva ta. Textul spune clar: ,,între tine și el singur”. Aceasta stabilește cadrul: nu public, nu prin alții, ci o confruntare directă, între patru ochi.

Un păstor povestea că doi membri ai bisericii lui au ajuns să nu-și mai vorbească luni întregi. Problema inițială fusese mică, dar fiecare discutase cu alții înainte să discute unul cu altul.
În câteva săptămâni, toată biserica avea o opinie despre conflict, deși aproape nimeni nu știa exact adevărul. Într-o zi, păstorul i-a pus pe amândoi la aceeași masă și i-a întrebat: „Voi doi ați avut vreodată o conversație sinceră, singuri?” Și amândoi au răspuns: „Nu”.
Toată situația crescuse pentru că au vorbit despre fratele lor înainte să vorbească cu fratele lor.
Și exact asta interzice Domnul Isus în Matei 18. El spune, nu începe cu alții. Începe cu el.

De câte ori nu facem și noi exact așa?
În loc să mergem direct la fratele nostru, mergem la prieteni, rude, grupuri, oameni care „să ne înțeleagă”. Și înainte ca problema să fie rezolvată, ea deja s-a răspândit. Omul nici măcar nu știe că a greșit împotriva ta, dar alții deja discută despre el.

Problema este că, în momentul în care ai vorbit cu cinci oameni înainte să vorbești cu fratele tău, ai făcut conflictul aproape imposibil de reparat. Pentru că acum: există tabere, există suspiciuni, există prejudecăți, există oameni influențați emoțional.
Dar Domnul Isus taie tot acest drum al firii pământești și spune simplu: „Du-te la el”. Nu la alții. La el.

Gândiți-vă câtă durere, câtă dezbinare și câte conflicte s-ar opri în biserici dacă am asculta de primul pas din Matei 18.
De aceea, prima mișcare biblică nu este expunerea, ci apropierea. Nu este răspândirea, ci confruntarea personală. Nu este construirea unui caz împotriva fratelui, ci căutarea fratelui.

Acum, trebuie să subliniem din text că inițiativa îți aparține. ,,Du-te” spune textul.
Isus nu spune „așteaptă să vină la tine”, ci „du-te”.
Tu spui: ,,trebuie să vină el la mine” Isus zice: ”Du-te tu la el; a greșit împotriva ta.”

– Da, Doamne, dar el este de vină, nu eu; el a greșit împotriva mea, nu eu împotriva lui.
– Crezi că va veni la tine? Crezi că îți va trece vreodată pragul ca să-și ceară scuze și să-și ceară iertare?
– Cel mai probabil că nu.
– De aceea trebuie să te duci tu și să-i spui de greșeala lui, și să faci tot posibilul să-l recâștigi.
– Da, Doamne, dar cum va interpreta vizita mea?.
– Nu aceasta trebuie să fie preocuparea ta, tu du-te la el și caută să-l recâștigi.

Este inutil să te aștepți ca persoana care face răul să încerce să facă pace.
Cel rănit trebuie să fie cel care începe împăcarea. Cel rănit este chemat la acțiune, nu la pasivitate. Iubirea adevărată nu așteaptă ca lucrurile să se rezolve singure, ci caută restaurarea.

Nu trebuie să lăsăm greșeala să ne irite în suflet, păstrând o tăcere posomorâtă, și nici nu trebuie să mergem și să spunem la alții. Trebuie să-l căutăm pe greșitor și să-i spunem greșeala lui ca și cum nu ar fi conștient de ea; căci poate că nu este.
Dacă iubim, o parte importantă a acestei iubiri este dorința de a ne apropia de cei care au păcătuit cu intenția de a-i câștiga.

Aceasta trebuie să fie intenția noastră: să-l câștigăm pe fratele nostru! Nu să câștigăm disputa, nu să demonstrăm că avem dreptate, nu să-l umilim pe fratele nostru ci să recuperăm relația. Acesta trebuie să fie scopul întâlnirii private.

Dar textul acesta nu ne spune doar unde să mergem, și cum să mergem, ci ne spune și ce să vorbim acolo.
Domnul Isus rezumă tot conținutul acelei întâlniri într-un singur cuvânt: ,,mustră-l’”. v.15.

„A mustra” nu înseamnă a ataca, nu înseamnă a-l pune la zid și nici a-l umili prin cuvinte dure.
Înseamnă a confrunta păcatul în mod clar, direct și biblic, dar cu scopul de a corecta și de a restaura.
Înseamnă: să îi arăți, cu blândețe dar cu fermitate, unde se abate de la voia lui Dumnezeu. Înseamnă să aduci înainte adevărul Scripturii ca să-și vadă propria stare; înseamnă să-l chemi la o pocăință reală.
Și toate aceste lucruri trebuie făcute cu o inimă care caută restaurarea, nu condamnarea.

Și dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău și tot procesul se oprește acolo. Cazul e încheiat. Nu mai este nevoie de pașii următori. Nu se mai spune bisericii, nu se mai face public, păcatul a fost rezolvat, scopul întregii confruntări a fost atins: Fratele a fost câștigat înapoi.
Dar, dacă nu te ascultă și dacă nu vrea să se pocăiască, să trece la următoarea etapă, restaurarea nu se oprește aici.

A DOUA ETAPĂ: MAI ÎNCEARCĂ ODATĂ SĂ TE ÎNTÂLNEȘTI CU EL AJUTAT DE UNUL SAU DOI MARTORI

v.16: ,,Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși…”.

Ai mers la fratele tău cu dorința sinceră de a-l câștiga, dar reacția lui nu a fost una de deschidere. Nu te-a ascultat, nu și-a recunoscut greșeala, nu și-a cerut iertare, ci, dimpotrivă, s-a apărat, s-a mâniat și poate chiar te-a acuzat la rândul lui.
În mod natural, în astfel de situații, tendința este să te retragi complet, să închizi orice legătură și să nu mai ai nimic de-a face cu el.
Însă în familia lui Dumnezeu, această atitudine de abandon nu este o opțiune. Păcatul trebuie tratat, iar relațiile trebuie restaurate.

De aceea, Hristos ne arată că procesul nu se oprește aici, ci continuă într-un mod și mai responsabil, dar tot cu aceeași inimă: dorința de restaurare a fratelui.
Du-te din nou, dar de data aceasta însoțit de unul sau doi credincioși.

Este important ca acești frați să fie oameni discreți, înțelepți și maturi spiritual, care au capacitatea de a contribui la rezolvarea situației.
Când mergi la fratele care a păcătuit însoțit de doi sau trei credincioși, acest lucru îi arată clar că situația este serioasă și că nu poate fi tratată cu superficialitate sau ignorată.

Prezența altor credincioși transmite că problema necesită rezolvare și că păcatul nu mai afectează doar relația dintre două persoane, ci începe să atingă și viața comunității. În felul acesta, confruntarea nu mai apare ca o reacție personală sau emoțională a celui rănit, ci ca o preocupare comună pentru adevăr, pocăință și restaurare.

Scopul acestui mic grup este ca problema să rămână încă într-un cadru restrâns și controlat. Chiar și în această etapă, Domnului Isus nu dorește să expună public pe cel ce păcătuiește, ci dorința Domnului este ca situația să se rezolve înainte ca ea să ajungă în fața întregii biserici.
Procesul este încă unul discret, orientat spre restaurare, în care se caută pocăința fratelui fără a-l expune inutil înaintea altora.

Acum, se ridică o întrebare: ,,de ce ar trebui să mergem însoțiți de unul sau doi credincioși?”.
Răspunsul este simplu: Prezența a doi martori aduce echilibru, confirmare și ajută ca discuția să fie așezată pe adevăr, nu pe emoții sau interpretări greșite.
Martorii ajută să se înțeleagă corect atât ce se acuză, cât și ce răspunde cel acuzat.

Dar acești martori nu sunt niște observatori pasivi. 
Împreună cu tine, ei trebuie să depună un efort sincer de a-l ajuta pe cel care a greșit să își înțeleagă starea și să-și recunoască greșeala. Nu este vorba doar despre o simplă discuție sau despre a-i spune câteva lucruri, ci despre o implicare reală, cu înțelepciune și răbdare, în scopul convingerii lui spre pocăință.

De aceea, ei nu doar asistă, ci și ajută: pot aduce sfat, avertizare și chiar mustrare atunci când este nevoie. Rolul lor este să contribuie la clarificarea situației pentru ambele părți și să se asigure că totul se desfășoară în dreptate, echilibru și adevăr.

Este posibil ca prezența altor frați să aducă o perspectivă pe care cel vinovat nu ar fi dispus să o primească doar de la tine, mai ales dacă există deja tensiune sau prejudecată. Uneori, o mustrare rostită împreună de mai mulți frați are o greutate pe care o confruntare individuală nu o poate avea. În felul acesta, cel vinovat primește o ocazie mai dreaptă și mai echilibrată de a-și vedea starea și de a se îndrepta.

Și, în același timp, se reduce riscul de denaturare a situației, pentru că „orice cuvânt este întărit pe gura a doi sau trei martori”. Acolo unde există mai mulți martori, adevărul este protejat, iar interpretările greșite sunt corectate.

Prezența lor ajută la oprirea zvonurilor și a relatărilor distorsionate. Pentru că acolo unde un conflict este transmis doar printr-o singură voce, există mereu riscul deformării. Dar când sunt mai mulți martori, situația este adusă la lumină într-un mod mai clar și mai responsabil.

Acum, dacă îi ascultă, dacă se lasă convins, dacă se smerește, dacă recunoaște, dacă își cere iertare, totul se oprește acolo. Cazul e rezolvat. Nu mai este nevoie de pașii următori.
Nu se mai spune bisericii, nu se mai face public, păcatul a fost rezolvat, scopul întregii confruntări a fost atins: Fratele a fost câștigat iar relația a fost refăcută.

Dar dacă nu vrea să asculte nici de ei, dacă rămâne împietrit, nepocăit și continuă să respingă chemarea la îndreptare, atunci procesul merge mai departe.
Până aici, Domnul Isus a păstrat totul într-un cadru cât mai restrâns, făcând toate eforturile pentru ca fratele să fie câștigat fără expunere publică. Însă, dacă fratele persistă în păcat și refuză orice chemare la pocăință, situația nu mai poate rămâne ascunsă. Prin urmare se trece la etapa următoare:

A TREIA ETAPĂ: SPUNE-L BISERICII  

v.17: ,,Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii…”.

Sunt oameni care ajung atât de împietriți în păcat, încât resping chiar și cele mai blânde și sincere mustrări. Dar nici atunci nu trebuie abandonați. Dacă n-a ascultat nici când l-ai confruntat personal, dacă n-a ascultat nici avertizarea celor doi martori, atunci cazul trebuie adus înaintea bisericii.

În această etapă întreaga comunitate a credincioșilor este chemată să se implice, să-l avertizeze, să-l îndemne și să-l cheme la pocăință.
Omul trebuie să audă nu doar vocea unui frate sau a câtorva martori, ci apelul întregii biserici.
Chiar și aici, scopul nu este condamnarea grăbită, ci încă o încercare de a-l câștiga și de a-l aduce înapoi.

În această etapă, fratele care a fost rănit, împreună cu cei doi sau trei martori, trebuie să solicite o întâlnire cu biserica, o adunare generală de urgență, în care să aducă situația înaintea bisericii, pentru ca întreaga comunitate să cunoască cazul.

În momentul în care cazul ajunge înaintea bisericii, cei implicați trebuie să prezinte situația într-un mod clar și adevărat, astfel încât biserica să înțeleagă despre ce păcat este vorba și de ce s-a ajuns la acest pas al disciplinei. Biserica trebuie să știe ce pași au fost făcuți și de ce s-a ajuns acum la această etapă a disciplinei.

Cei doi sau trei martori trebuie să fie în măsură să confirme că este vorba într-adevăr despre un păcat real, vizibil și grav, și că cel confruntat nu manifestă o atitudine de pocăință.
Din acel moment întreaga întreaga biserică devine responsabilă să-l cheme pe fratele care păcătuiește la pocăință și să facă apel la el să se întoarcă la Domnul.

Totuși, chiar și în această etapă, trebuie să existe multă înțelepciune și grijă în felul în care sunt prezentate lucrurile. Trebuie spus suficient cât biserica să înțeleagă gravitatea situației și necesitatea disciplinei, dar nu mai mult decât este nevoie.
Scopul nu este expunerea inutilă sau rușinarea publică a omului, ci restaurarea lui. 
De aceea, trebuie evitate detaliile care ar putea face pocăința mai dificilă, care ar aduce rușine inutilă familiei sau care ar putea deveni o pricină de poticnire pentru alți credincioși.

După ce biserica este informată cu privire la situație, întreaga congregație trebuie chemată la rugăciune pentru fratele care a păcătuit și pentru restaurarea lui.
De asemenea, membrii care au o relație apropiată cu acel frate sunt încurajați să se apropie de el cu dragoste și smerenie, ca să-l îndemne personal la pocăință.

În același timp, conducerea bisericii trebuie să ofere suficient timp membrilor pentru a participa la acest proces de confruntare și restaurare, astfel încât fratele să aibă ocazia să audă chemarea la pocăință din partea întregii comunități.

Fratele Petru Popovici a povestit odată, că a auzit într-o biserică că doi frați nu vorbesc între ei. Amândoi păreau buni credincioși, dar vrăjmașul le umpluse inima de amărăciune unul împotriva altuia. Așa că atunci când a chemat la birou ambele familii, unul a fugit, și nu a vrut să vină. Dar fratele le-a pus în față: Împăcarea sau excluderea din biserică. Duminica următoare au venit la biserică și i-au spus fratelui că s-au pocăit de păcatul lor și că și-au cerut iertare și că s-au împăcat.

Când auzim astfel de situații, cred că dorința noastră sinceră este ca lucrurile să se termine așa cum s-au terminat în acest exemplu: cu pocăință, cu smerire, cu iertare și cu împăcare reală.
Ne-am dori ca, atunci când intervine biserica sau slujitorii ei, inimile să se înmoaie, mândria să cadă, iar relațiile să fie refăcute înaintea lui Dumnezeu.

Ne-am bucura să vedem oameni care nu mai apără păcatul, ci îl recunosc; nu mai justifică greșeala, ci o părăsesc; nu mai păstrează amărăciune, ci aleg iertarea. Pentru că acesta este întotdeauna scopul final: restaurarea fratelui și refacerea părtășiei.
Și de multe ori, prin harul lui Dumnezeu, exact asta se întâmplă. O mustrare rostită la timp, o intervenție făcută cu dragoste, o chemare serioasă la pocăință pot schimba direcția unei inimi și pot salva o relație.

Dar trebuie să fim sinceri: nu întotdeauna răspunsul este acesta.
Există oameni atât de împietriți încât nu vor să se pocăiască. Și atunci trebuie să se treacă la etapa finală.

Haideți să recapitulăm acest scenariu din Matei 18.
A exista o întâlnire privată – și omul nu a vrut să asculte.
A urmat apoi o altă întâlnire împreună cu doi sau trei martori – și tot nu s-a pocăit.
Cazul a fost dus înaintea bisericii – și întreaga comunitate l-a chemat cu dragoste, rugăciune și lacrimi la întoarcere. A fost avertizat, a fost implorat, a fost chemat, i s-au arătat adevărurile bibliei dar în ciuda tuturor acestor încercări fratele nostru refuză să se pocăiască.
În acest caz, Domnul Isus spune că procesul trebuie să treacă la ultima etapă, și anume:

A PATRA ETAPĂ: EXCLUDEREA

,,…dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș” v.17

Termenii ,,păgân și vameș,” sunt folosiți aici în sensul negativ, așa cum îl foloseau evreii din vremea lui Isus.
În context evreiesc:
păgânul =  este în afara poporului legământului,
vameșul = este exclus din părtășia spirituală a comunității.
Prin urmare, Isus spune practic: „Nu-l mai tratați ca pe un frate din comunitatea credincioșilor”. 

Aici este vorba de o schimbare radicală a relației dintre biserică și omul nepocăit.
Omul nu mai este tratat ca parte a comunității credincioșilor ci este considerat ca fiind ca restul lumii necredincioase.

Aplicat la o biserică locală asta ar presupune următoarele:
Se anunță o adunare generală, iar la cea adunare se afirmă următoarele:
,,Întrucât fratele x s-a făcut vinovat de o mare nelegiuire și nu arată pocăinţă și refuză să asculte de biserică, în Numele și prin autoritatea lui Hristos, declarăm că din acest moment nu îl mai considerăm frate sau un membru al acestei biserici”.

În această fază i se ia calitatea de membru în biserică și prin urmare își pierde drepturile unui membru.
Nu mai poate participa la Cina Domnului, nu mai poate fi tratat ca un credincios autentic, iar dacă cazul lui e grav și prezența lui la biserică reprezintă un pericol pentru ceilalți frați, nu va mai fi primit nici la părtășiile bisericii.

Îndepărtarea unui păcătos nepocăit și sfidător din comunitatea credincioșilor nu are legătură cu umilirea publică sau judecarea. Este vorba despre a iubi acea persoană suficient de mult încât să faci ceea ce este mai bine pentru ea și pentru biserică în ansamblu.

Există limite în ce privește lucrurile pe care o biserică le poate tolera cu privire la răzvrătirea și păcatul fățiș al unui membru.
Când un membru nu se pocăiește ci persistă în păcat, părtășia cu acea persoană este întreruptă, iar acea persoană trebuie exclusă din biserică.

Acum, vreau să dau un răspuns clar la o întrebare foarte importantă: Când se aplică excomunicarea, excluderea?
Excomunicarea sau excluderea din biserică nu se aplică pentru simplul fapt că un om a păcătuit, pentru că toți credincioșii se luptă cu păcatul și au nevoie zilnic de har, iertare și restaurare.
Excluderea nu este aplicată unui om care cade și se pocăiește, ci unui om care persistă în păcat și refuză să se pocăiască.
Asta trebuie înțeles foarte clar.

Problema centrală nu este doar existența păcatului, ci nepocăința continuă față de acel păcat.
Excluderea se aplică atunci când un om care se numește frate:
– continuă într-un păcat clar și cunoscut,
– refuză avertizările,
– respinge confruntarea biblică,
– nu vrea să se smerească,
– nu își mărturisește vina,
– și nu arată niciun semn real de întoarcere.

Forma păcatului poate fi diferită: poate fi imoralitate, minciună, înșelăciune, dezbinare, neiertare, curvie, beție, lăcomie, vorbire defăimătoare, bârfă, răzvrătire, sau orice alt păcat în care omul alege să trăiască în mod constant fără pocăință.
Ceea ce aduce, în final, excluderea nu este doar natura păcatului, ci încăpățânarea de a rămâne în el.

Dacă după confruntări personale, după întâlniri cu martori, după chemarea repetată a bisericii și după numeroase apeluri la pocăință omul continuă să își apere păcatul și refuză să se întoarcă, atunci biserica trebuie să recunoască faptul că acel om nu mai trăiește ca un credincios supus lui Hristos.
De aceea, păcatul care duce la excludere este păcatul de care omul nu vrea să se pocăiască.

Un credincios poate cădea grav și totuși să fie restaurat dacă există zdrobire, mărturisire și întoarcere sinceră la Dumnezeu.
Dar chiar și un păcat pe care oamenii îl consideră „mai mic” devine extrem de grav atunci când omul refuză să se pocăiască de el.
Într-un anumit sens, cel mai periculos păcat este păcatul în care alegi să rămâi fără pocăință.

Acum, momentul excluderii nu este un act superficial: ,,asta e, nu mai sunt membru la voi, îmi iau fișa și plec la altă biserică”, ci este un act care are autoritate înaintea lui Dumnezeu.
Uitați ce spune Isus în v18: ,,Adevărat vă spun că orice veți lega pe pământ va fi legat în cer; și orice veți dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer”.

Aici, Domnul Isus arată că biserica nu acționează după propriile opinii, separat de Dumnezeu.
Când disciplina este aplicată corect, după modelul lăsat de Hristos, cerul confirmă acea hotărâre.
Asta nu înseamnă că biserica decide cine este sau nu mântuit. Ci că biserica recunoaște public ceea ce deja este real spiritual.

Cu alte cuvinte noi știm că cerul exclude un om care trăiește în păcat și care nu se pocăiește și noi ca biserică a lui Hristos recunoaștem și noi acest lucru pe pământ și prin urmare îl excludem și noi din biserică atât timp cât nu se pocăiește.

Asta înseamnă că nu este un lucru mărunt să fii scos din biserică.
Dacă Biserica a parcurs toate etapele într-un mod biblic, și a ajuns să te excludă atunci îngrozește-te că în starea în care te găsești tu nu vei intra nici în cer.
Noi asta credem că înseamnă legarea.

Iar dezlegarea credem că înseamnă următorul lucru: Când un om se pocăiește și renunță la păcat noi credem că cerul îl primește și îi oferă iertare, iar noi ca Biserică a lui Hristos pe pământ, procedăm la fel față de cel ce se pocăiește, îl primim și noi și îl iertăm și noi!
Când Biserica acționează după cuvântul Lui Hristos, atunci deciziile ei de pe pământ confirmă ceea ce ce se întâmplă real în mod spiritual în cer.

Excomunicarea este o modalitate iubitoare de a-i spune unui om care persistă în păcat: ,,Fii atent, o pedeapsă mai mare va veni asupra ta dacă vei continua pe această cale. Te rog întoarce-te acum!”.
Așadar deciziile Bisericii dacă sunt luate după cuvântul lui Hristos, sunt aprobate și confirmate de cer. Au autoritatea Cerului.

Versetele 19-20, întăresc și mai tare această idee: ,,Vă mai spun iarăși că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor”.

Nu doar că cerul confirmă, ci Biserica nu este singură în acest proces: Hristos este prezent în mijlocul ei! Și El ne conduce în a acționa așa.
Nu acționăm de capul nostru, ci acționăm sub conducerea Marelui Cap al Bisericii: Hristos Domnul!
Și asta schimbă totul: nu este decizia comitetului, nu este decizia bisericii, nu este decizia unui om, ci Hristos este în fruntea noastră!

Versetele 19-20 sunt două dintre cele mai scoase versete din context, din biblie.
v.19 „Dacă doi dintre voi se învoiesc…” „Unde sunt doi sau trei adunați…”v.20
Contextul NU este rugăciunea.
Contextul este, disciplina, discernerea cazului, deciziile bisericii.

Noi folosim aceste versete când suntem puțini la biserică sau la întâlnirea de rugăciune, dar contextul nu este acesta.
Aceste versete se referă la cu totul altceva. Când doi sau trei martori, sau biserica, se adună pentru a trata păcatul biblic, Hristos spune: ,,Eu sunt acolo”.
Adică: disciplina bisericească făcută biblic nu este doar un act omenesc: Hristos este prezent în ea.

Dacă vă puneți întrebarea dacă Hristos va fi cu noi în acest proces de purificare a Bisericii, răspunsul biblic, clar, fără echivoc este: Da, Hristos va fi prezent în mijlocul nostru!
Să nu ne îndoim deloc de aceasta.

Matei 18 ne arată ceva foarte solemn:
Hristos luptă pentru omul rătăcit. Îl caută. Îl avertizează. 
Îi trimite frați. Îi trimite martori. Îi vorbește prin biserică.
Îi oferă ocazii repetate de întoarcere. 
Dar dacă omul continuă să-și împietrească inima, vine un moment în care biserica trebuie să spună: „Nu mai putem confirma mărturia ta ca fiind credibilă.”

În tot acest proces L-am văzut pe Hristos căutând până la capăt recuperarea celui căzut:
mai întâi singur, apoi prin martori, apoi prin întreaga biserică, și abia la final prin excludere.
Observați cât har există înainte de judecată.
Câtă răbdare. Câte chemări. Câte avertizări. Câte oportunități de pocăință.

Excluderea nu este primul pas.
Este ultimul pas după ce dragostea a încercat tot ce putea încerca.
Și totuși, tocmai aici vedem cât de grav este păcatul nepocăit.
Pentru că există oameni care, după toate chemările la pocăință, rămân reci, împietriți și nepăsători.
Continuă să stea între credincioși în biserică ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Își apără păcatul, vorbesc împotriva fraților, produc dezbinare și încep să infecteze întreaga biserică prin răzvrătirea lor.

Ce face atunci biserica?
Închide ochii? Tolerează păcatul? ,,Lasă aluatul să dospească toată plămădeala?” Nu.
În acel moment, dragostea pentru Hristos, dragostea pentru adevăr și dragostea pentru biserică cer disciplină.

Pe un astfel de om nu îl vom mai considera creștin, și nu îl vom mai recunoaște ca membru adevărat al bisericii ci îl vom privi ca pe o persoană din lume care are nevoie de pocăință și de întoarcere la Dumnezeu.
Și facem aceasta nu pentru că vrem să distrugem pe cineva ci pentru că vrem să trezim!
Vrem să ajungă să-și vadă gravitatea stării, să se smerească și să se întoarcă la Hristos!
Iar dacă va arăta pocăință, dacă se va smeri, dacă își va mărturisi păcatul și dacă își va cere iertare, noi, ca biserică îl vom ierta și îl vom primi din nou în mijlocul nostru!

Înainte ca cineva să ajungă în ultima etapă descrisă în Matei 18, Dumnezeu oferă har. El vorbește conștiinței, cercetează prin Cuvânt, mustră prin Duhul Sfânt și, adesea, folosește frați credincioși pentru a chema omul la pocăință.

De aceea, chemarea acestui pasaj nu este doar pentru cei care exercită disciplina bisericească, ci pentru fiecare dintre noi.
Dacă există un păcat nemărturisit, mărturisește-l înaintea lui Dumnezeu. Dacă există o relație ruptă, caută împăcarea. Dacă ai lăsat să se așeze în inimă mândria, amărăciunea sau neiertarea, nu le apăra și nu le ascunde. Adu-le înaintea Domnului cât încă El îți vorbește cu har.

Nu aștepta ca alții să vină să te confrunte. Nu aștepta ca problema să devină cunoscută înaintea bisericii. Smerește-te de bunăvoie și întoarce-te la Dumnezeu cât încă chemarea Lui este una plină de îndurare.

Frumusețea disciplinei biblice nu constă în ultimul pas, ci în faptul că, de cele mai multe ori, ultimul pas nu mai este necesar. Cea mai mare bucurie este atunci când omul se pocăiește încă de la prima mustrare, când păcatul este părăsit înainte de a fi nevoie de martori și când relațiile sunt restaurate înainte de a fi nevoie de excludere.

Acesta este scopul urmărit de Hristos în Matei 18. El nu dorește condamnarea celui căzut, ci întoarcerea lui. De aceea, fiecare etapă a disciplinei este o nouă expresie a harului Său și o nouă chemare la pocăință.

Fie ca niciunul dintre noi să nu ajungă vreodată la ultimul pas descris în acest pasaj, ci să răspundem glasului lui Dumnezeu cât încă ne cheamă cu răbdare și dragoste. Iar atunci când vedem un frate căzut, să urmăm modelul Domnului Isus: să căutăm restaurarea lui cu blândețe, cu adevăr și cu o dragoste care nu renunță ușor.